EVOLUȚIA COOPERAȚIEI DE CONSUM ÎN ȚĂRILE ROMÂNE

Începuturile cooperației. În Ţările Române, ideile cooperatiste au pătruns ca şi în alte domenii ale vieţii economice, sociale şi culturale, prin opera unor intelectuali instruiţi în ţările occidentale. Pentru că la noi a doua jumătate a secolului XIX era caracterizată printr-o producţie limitată și lipsa unui sistem organizat de finanţare, era firesc ca începuturile mişcării cooperatiste să fie legat de sistemul de creditare. Astfel, în 1845, Costache Bălcescu, economist şi om politic ce îşi făcuse cu puţin timp în urmă studiile economice la Paris, publică broşura „Proiect pentru o casă de păstrare şi împrumutare”[1], care este considerată prima încercare de înfiinţare în Principate a unei case de economii și de credit. Proiectul este evident conceput sub influența ideilor cooperatiste care circulau în mediile economice occidentale, dar și de opera lui Adolphe Blanqui, „Precis elementaire d`economie politique”, apărută în 1826 la Paris. Propunerea lui Bălcescu, deşi scrisă sub influenţă străină, era adaptată la condiţiile concrete ale ţării noastre. Nu a fost însă concretizată în practică, şi asta nu pentru că nu ar fi fost viabilă, ci pentru faptul că ţara intrase în perioada premergătoare mişcării revoluţionare de la 1848, iar după reprimarea sângeroasă a acesteia, C. Bălcescu alături de fratele său, Nicolae Bălcescu şi de alţi intelectuali, au luat calea exilului.

În 1860, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), economist, statistician, agronom, marcant reprezentant al ştiinţelor agricole şi reputat om politic[2], după ce răspândește ideile înființării unui sistem de credit rural în coloanele revistei ”Țăranul român”, redactată de el însuși, transpune aceste idei în practică, constituind prima bancă populară cooperatistă și o casă de păstrare școlară. În lucrarea sa, ”Creditul social”, apărută la Iași în 1876, Ion Ionescu de la Brad constată că țăranul român, deși emancipat și împropietărit, a căzut într-o robie, și anume „robia capitalului” din care autorul nu vede decât o singură cale de ieşire, aceea a înfiinţării unor instituţii noi care să poarte numele de „asociaţiune cooperativă pentru cruţare şi avansuri sau bancă sătească”.

          Înfiinţarea primei cooperative de consum în Ţările Române este legată de numele lui Petru S. Aurelian (1833-1909), „distins economist şi bărbat de stat român”[3], care la 16 aprilie 1873 participă la o întrunire convocată din iniţiativa lui I. Polizu şi, în prezenţa mai multor personalităţi ale Bucureştiului, s-au pus bazele societăţii de consum „Concordia” al cărei obiect de activitate s-a rezumat la aprovizionarea celor interesaţi cu mărfurile necesare, apreciindu-se cu acea ocazie că a da societăţii atribuţii mai largi ar însemna paralizarea activităţilor şi, implicit, lipsa ei de perspective. Conform statutului, capitalul social era de 100.000 lei, format din 5.000 de acţiuni a câte 20 de lei fiecare. În  ceea ce priveşte beneficiile, 10% se repartiza ca dividend părţilor sociale, iar restul de 90% se distribuia astfel: un sfert fonduri de rezervă, iar trei sferturi membrilor ca primă de consumaţie în funcţie de cantitatea de mărfuri cumpărate de la societate. În ceea ce priveşte asociaţii, aceştia puteau fi numai cetăţeni români, inclusiv naturalizaţi, fiecare dintre aceştia dispunând   de un singur vot indiferent de numărul de părţi sociale subscrise. Preşedinte al Consiliului de administraţie a fost ales însuşi iniţiatorul Petre S. Aurelian.

Tot în Bucureşti, în anul 1879, un grup de meseriaşi cizmari, care se pare că erau străini de iniţiativele de tip cooperatist de consum şi de credit întemeiate de Aurelian, au înfiinţat o cooperativă de cumpărare în consum a materialelor de care aveau nevoie în activitatea lor profesională, societate denumită „Societatea meseriaşilor de încălţăminte”. Deşi a fost recunoscută de Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice încă din 15 septembrie 1879, aceasta nu a început să funcţioneze decât în 1883 cu un capital de 4.400 lei. În cursul anului 1883, societatea a achiziţionat mărfuri de 112.000 lei şi a vândut de 85.879 lei, realizând un profit de 2.195 lei, iar membrii cooperatori au beneficiat de mărfuri mai ieftine, de calitate mai bună, realizând la sfârşitul anului venituri corespunzătoare în cotă parte în funcţie de mărfurile achiziţionate. Din cauza unor neînţelegeri între membrii cooperatori, aceasta s-a desfiinţat în anul 1890, dar o parte din membrii lor au organizat o nouă cooperativă de aprovizionare numită „Uniunea patronilor de încălţăminte fină”, cu un capital de 15.200 de lei.

De importanţă majoră pentru mişcarea cooperatistă se dovedeşte şi activitatea învăţătorului C. Dobrescu-Argeş (1856-1903) care înfiinţează în anul 1886 banca populară „Frăţia” din Domneşti, judeţul Muscel şi societatea de consum „Economatul” din Retevoiești, considerate ca primele cooperative din mediul rural.

         Se poate afirma că începuturile cooperației de consum din Țările Române, s-au dovedit a fi de bun augur pentru dezvoltarea ulterioară a mișcării cooperatiste pe baze moderne.

Cooperația de consum sub regimul Codului Comercial. Ca persoane juridice care elaborează acte de comerţ, cooperativele sunt considerate societăţi comerciale, astfel că la elaborarea Codului Comercial al Regatului României din mai 1887[4], Titlul VIII, Secţiunea VII, a fost rezervat organizării şi funcţionării societăţilor cooperatiste. Acestea sunt societăţi comerciale cu capital variabil, respectiv susceptibil de creştere prin vărsăminte treptate făcute de asociaţi dar şi de diminuare, observându-se astfel intenţia legiuitorului de a da libertate mai mare membrilor cooperatori decât acţionarilor de la societăţile de capital. Capitalul social maxim al  cooperativei era de 200.000 de lei, fiecare membru cooperator neavând dreptul decât la un singur vot, oricare ar fi numărul acţiunilor pe care îl posedă. Valoarea unei acţiuni, care putea fi doar de tip nominativ, era stabilită la  maximum 5.000 de lei.

         Pentru a stimula înfiinţarea de cooperative şi participarea la acestea a persoanelor cu venituri mici, Codul cuprindea mai multe facilităţi și anume:

- Cota de participare iniţială la capitalul social era stabilită la 10% şi nu la 30%, ca la societăţile anonime, din valoarea nominală a acţiunilor subscrise, restul putând fi completat ulterior;

- Valoarea acţiunilor putea fi oricât de mică, dar nu sub 25 de lei dar nici peste 100 de lei;

- Membrii cooperatori au posibilitatea să se retragă chiar dacă n-au vărsat întregul capital social stabilit, dar nu mai puţim de o zecime din acesta;

- Prin actul constitutiv, administratorii pot fi scutiţi de depunerea cauţiunii în schimb nu pot fi aleşi decât dintre membri;

- Scutirea de plată a taxelor de timbru a actelor de constituire a societăţilor cooperative şi a celor de retragere şi primire de noi membri.

Cu privire la formalităţile de înfiinţare, se menţine aceeaşi procedură greoaie ca la societăţile anonime: autentificarea actului constitutiv şi a statutului, avizarea de către Camera de Comerţ, autorizarea de către tribunale, îndeplinirea formalităţii de publicare a statutelor şi actelor constitutive în Monitorul Oficial. De asemenea, se menţine în aceeaşi formă ca la celelalte societăţi comerciale, dispoziţiile privind adunările generale, bilanţul, cenzorii sau lichidarea societăţilor cooperative. Deşi nu lipsite de sens, aceste prevederi legale au făcut ca pentru înfiinţarea şi funcţionarea cooperativelor să fie nevoie de personal instruit în domeniul juridic și al contabilităţii care, mai ales, în mediul rural nu exista. Astfel, reglementările cuprinse în Codul Comercial în loc să fie un factor de dezvoltare a mişcării cooperatiste,  a fost mai degrabă unul de frânare a acesteia. De aceea, în perioada următoare au existat preocupări pentru elaborarea unei legi speciale privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.

         În perioada de la intrarea în vigoare a Codului  Comercial şi până în anul 1900, au fost înfiinţate mai multe cooperative de consum în mediul urban, mai ales în Bucureşti, dar nici una în mediul rural. În schimb, în această perioadă au crescut progresiv numărul cooperativelor de credit, inclusiv cel al băncilor populare săteşti. Deşi nu putem vorbi încă de o mişcare cooperatistă în Principate[5], toate aceste exemple amintite mai sus au reprezentat un început al cooperaţiei autohtone[6].   

Acte normative, evoluția instituțiilor și a activităților. Interferența dintre veacul XIX și XX era marcată de activitatea lui Spiru Haret, care, alături de cercetarea ştiinţifică, organizarea învăţământului, preocupările didactice sau publicistică, se apleacă şi asupra situaţiei grele a producătorilor rurali[7], iar în ceea ce priveşte căile de redresare a acesteia, găsirea unor forme adecvate de asociere era văzută ca având o importanţă covârşitoare. Marele om politic se opunea cu virulenţă concentrării capitalului în mâna unui număr tot mai redus de persoane. „Lăţirea trusturilor evreieşti ale moşiilor, creşterea cea mai mare a arenzilor în anul acesta - observa Haret în 1905 - se traduc toate prin sărăcirea până la extrem a ţăranilor şi este în asentimentul tuturor, chiar în a celor optimişti, că această stare de lucruri dacă va mai dura, nu se putea rezolva decât printr-o catastrofă. Grecii şi evreii vor trece graniţa cu milioanele stoarse de la ţărani, dar ce va fi aici pe urma lor nu va fi bine”[8]. Peste numai doi ani, previziunile lui Spiru Haret s-au adeverit, răscoala ţărănească neputând fi înăbuşită decât printr-o imensă baie de sânge. Intuitiv, Spiru Haret realiza că principala problemă a ţăranului român este lipsa creditului. Pentru rezolvarea acestei probleme, el a dus o campanie consecventă, atât pe plan politic ca membru al unui partid politic dar şi pe plan administrativ, ca ministru al învăţământului, căutând să mobilizeze institutori şi învăţători de la sate în vederea înfiinţării de bănci populare, pe care le considera instituţiile cele mai potrivite pentru asigurarea populaţiei rurale cu credite pe termen mediu şi scurt. Cu sprijinul unor învăţători inimoşi, Haret înfiripă în scurt timp o reţea de bănci populare, în ciuda adversităţii cămătarilor iar uneori chiar a autorităţilor de stat. În intervalul 1 aprilie - 1 decembrie 1901, se înfiinţează 168 de noi bănci populare cu un capital total de 2.346.046 lei, iar numărul total al asociaţilor era de 20.604, aşa cum rezultă din datele publicate în Anuarul Băncilor Populare pe anul 1901. În anul 1902, numărul cooperativelor săteşti ajunsese la 700 şi era în continuă creştere. În aceeaşi perioadă, viaţa ţăranilor începea să se schimbe, îşi puteau achita datoriile, cumpărau unelte şi pământ, îşi construiau case noi, toate cu sprjinul băncilor populare. De asemenea, băncile populare îi ajutau pe ţărani să înfiinţeze primele cooperative de consum care aduceau mărfuri mai ieftine în rate, unele oferind chiar şi unelte agricole și alte mărfuri de uz general.

          Cu tot numărul mare al băncilor populare dar şi al cooperativelor de consum care au fost înfiinţate în anii 1901 şi 1902, numai o mică parte respectau cerinţele Codului Comercial, ce conţinea formalităţi prea complicate şi aproape imposibil de îndeplinit, acestea fiind ocolite de cele mai multe ori. Acest fapt l-a determinat pe I.G. Duca să afirme în teza sa de doctorat susţinută la Paris în 1902 că România „prin excelenţă este ţara falsei cooperaţii”[9], iar C. Stere arată în raportul la Legea băncilor populare din 1903 că „ adesea ne aflăm în faţa unor asociaţiuni, care nu sunt nici societăţi civile, neintrând în condiţiile Codului Civil, nici societăţi civile în formă comercială, neîndeplinind prevederile Codului Comercial”[10].

Trebuie remarcat legătura strânsă între cooperativele de credit şi cele de consum. De exemplu, Banca Populară „Uzu” din comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău, înfiinţează la 1 noiembrie 1900 magazinul sătesc de consum „Progresul ţăranilor”, cu două secţii, una permanentă de unde se putea procura toate mărfurile necesare gospodăriilor ţărăneşti, iar a doua, deschisă numai în campaniile agricole, destinată achiziţionării de cereale. Un alt exemplu este acela al băncii populare din Hanovici, care la 1 ianuarie 1901, înfiinţează o cooperativă de consum cu 25 de membri şi un capital de 1.000  lei.

La sfârşitul aceluiaşi an, cooperativa funcţiona cu trei secţii: agricolă, comercială şi industrială. Apare astfel evidentă ideea că elementele esenţiale pentru înfiriparea unei mişcări cooperatiste puternice erau instituţiile de credit. De aceea, ele au fost şi primele  reglementate printr-o lege specială şi anume Legea băncilor populare săteşti şi a Casei lor centrale, adoptată în martie, anul 1903. Ulterior, primesc o astfel de reglementare şi celelalte forme de asociere de tip cooperatist prin Legea pentru înfiinţarea băncilor populare de meseriaşi şi a cooperativelor de producţie, consum, construcţie şi de comerţ, din 20 decembrie 1909. De fapt, această din urmă lege extinde legislaţia care reglementa organizarea şi funcţionarea băncilor populare şi la cooperativele de consum, meşteşugăreşti şi de producţie. Conform articolului 3 al legii mai sus amintite, „forma în care aceste cooperative se vor constitui, modul cum ele îşi vor conduce afacerile, raporturile dintre asociaţi, ca şi dintre aceştia şi cel de-al treilea, sunt aceleaşi cu care Băncile populare şi cooperativele săteşti funcţionează conform legii din 28 martie 1903”, iar articolul 4 dispunea: „Casa Centrală a Băncilor Populare va avea faţă de aceste cooperative acelaşi rol pe care îl are faţă de băncile populare şi celelalte cooperative săteşti”.

          Deşi cadrul legal era departe de a fi corespunzător, (de altfel acesta a şi fost modificat de foarte multe ori), în perioada următoare, până la Primul Război Mondial, sistemul cooperatist, în special al cooperativelor de credit, a cunoscut o dezvoltare fără precedent ce s-a datorat în principal faptului că acesta răspundea unor nevoi sociale, rezolva problema creditului pentru nevoile de producție agricole, dar şi datorită implicării statului. Astfel, după 1903, toate guvernele ce s-au succedat au susţinut, inclusiv prin acordarea de subvenţii, băncile populare sau Casa Centrală a acestora. G. Ionescu-Siseşti arăta că în această perioadă statul sprijinea mişcarea cooperatistă deoarece avea interese comune cu ea. „Statul şi mişcarea cooperatistă nu sunt două puteri potrivnice ci – dimpotrivă – două puteri paralele care se întregesc reciproc”[11]. Vintilă Brătianu era şi el de părere că statul avea interesul de a întări mişcarea cooperatistă pentru a o utiliza ca una dintre cele mai importante pârghii în „consolidarea economică şi naţională şi chiar pentru asigurarea păcii naţionale”[12].

            Un alt motiv pentru care cooperaţia a căpătat această  amploare a fost că ea s-a ţinut departe de partidele politice şi luptele electorale. „Mişcarea cooperatistă - subliniază P.T. Rădulescu - nu e a  partidelor politice, ea este a ţării. Guvernele nu au alt rol faţă de ea decât acela de a o ajuta să nu îşi schimbe caracterul bine desemnat până în prezent. Pornită dintr-un izvor destul de curat, curată trebuie să rămână de orice preocupare politică”[13].